sâmbătă, 5 ianuarie 2013

Onu


Ştiu că am fost cândva la grădiniţă, dar nu mai am aproape nicio amintire din acea perioadă. Nu mai ştiu nimic, în afară de faptul că grădiniţa avea o curte mică, plină de bălării, cu un bolovan mare în mijloc. În pauze ne urcam pe el şi făceam întrecere să vedem care are jetul mai puternic. N-am înţeles niciodată ce mecanisme ale memoriei au decis să păstreze această unică imagine.
Acum am 27 de ani. Stau la calculator şi scriu, am un monitor mare, am smartphone, am mai multe perechi de adidaşi, am pe balcon două mingi de fotbal cu care nu m-am jucat niciodată. Sunt om mare, plecat la Bucureşti, citesc cărţi, scriu articole, câştig salariu. Oricât aş încerca nu mă pot convinge că despre mine e vorba, că eu am fost acela, cocoţat în vârful bolovanului, cu pantalonii în vine şi cu puţa în mână.  Unora li se pare că copilăria lor a fost ieri, mie mi se pare că au trecut sute de ani de atunci.
După grădiniţă am mers la şcoală. Eram aceiaşi, numai că acum purtam ghiozdane în spate şi aveam un învăţător înalt până la tavan. În memorie încep să se zărească nişte frânturi. Ar fi prea mult să le spun amintiri. Sunt doar nişte flashuri, nişte momente neclare, fără început şi fără sfârşit, bucăţi stinghere dintr-un puzzle pe care nu-l voi putea reconstrui niciodată.
Nu-mi amintesc nimic din prima zi de şcoală, dar îmi amintesc, în schimb, că Onu i-a zis odată lui Costică Cotici: „Ăhă, am mâncat magiun pe săturate!”.  Prima notă de zece, primele cuvinte citite, prima fată frumoasă.Toate s-au pierdut şi mi-a rămas în schimb o astfel de amintire: că într-o zi de şcoală cuprinsă între anii 1992 şi 1996 un copil blond, cu hainele murdare, a deschis gura şi a zis aşa: „Ăhă, am mâncat magiun pe săturate!”.
Dar nu este întâmplător. Sunt colegi despre care nu am nicio amintire, scotocesc prin memorie şi nu le găsesc decât chipul, pe care nu-l pot asocia cu nimic. Pe când Onu este acolo, începe cu acestă replică fără sens şi continuă cu imagini din ce în ce mai clare. Apoi cu amintiri, adevărate amintiri,  care aduc cu ele emoţii şi o greutate în piept.

Din primii patru ani de şcoală sunt imaginile. Îl pot vedea pe Onu scoţând din ghiozdan un ceas deşteptător şi aşezându-l pe bancă. Îl văd scos la tablă, iar pe domnul Manea cărându-i palmă după palmă şi întrebându-l: „De când te iei, mă, de treabă? Zi, mă, de când te iei de treabă?”. Îl pot vedea alergând prin clasă sau luându-l la pumni pe vreunul care îl supăra. Îl pot vedea pe Onu exact aşa cum era: un drac de copil pe care nu-l interesa decât să se ia la bătaie şi să facă tot felul de lucruri prin care dovedea că nu se teme de nimeni.
Odată s-au distribuit nişte ajutoare pentru elevii săraci din şcoală. Fiecare era chemat la cancelarie şi se întorcea de acolo cu o pungă mare în care erau îndesate tot felul de haine. Când a venit cu ele în clasă, Onu a scos din pungă două perechi de chiloţi. O pereche şi-a tras-o peste pantaloni, iar alta a îndesat-o pe cap, scoţând ochii prin găurile pe unde, de obicei, se bagă picioarele. După care a început să alerge pe holurile şcolii, scoţând nişte chiote ascuţite şi împărţind pumni în stânga şi-n dreapta. Cam aşa stătea treaba cu Onu.

De prin clasa a şasea încep să apară amintiri, momente clare, care au rămas înfipte adânc şi care nu se vor şterge niciodată. Sunt momente vesele, trăite cu detaşarea inconştientă a copilăriei, şi momente triste, care m-au făcut să mă aşez în bancă şi să mă gândesc.
Pot să văd acea dimineaţă rece de primăvară ca şi cum ar fi fost ieri. Curtea şcolii era plină de copii şi hărmălaia lor s-a oprit dintr-o dată, ca o peluză cu 20.000 de oameni care amuţeşte la golul adversarilor. Dinpre blocul de garsoniere s-a auzit un răcnet: „Fir-aţi ale dracului de curve! Hai, că vă arăt eu vouă acu!”. Un bărbat încerca să arunce cu bolovani într-o fereastră de la etajul trei, dar era prea beat ca să poată ajunge atât de sus şi compensa prin înjurături. După câteva minute a dispărut în scara blocului şi scandalul părea să se fi încheiat.  
Dar urletele au început din nou şi totul s-a transformat într-o scenă halucinantă. Din bloc au ieşit două femei, una blondă, mai tânără, şi alta bătrână, cu părul făcut permanent şi cu faţa aspră. Reuşiseră, Dumnezeu ştie cum, să-l imobilizeze pe atacator cu ajutorul unor frânghii, cu care îl legaseră de mâini şi de picioare, strunindu-l ca pe un cal nărăvaş. Bărbatul se smucea în toate părţile şi înjura fără oprire. Avea nasul roşu şi faţa răvăşită, întruchiparea perfectă a beţivului din romanele ruseşti. Era Titel Ciotina, probabil că se îmbătase peste noapte şi îşi fugărise nevasta, iar ea se adăpostise la femeia cu părul permanent care locuia în blocul de lângă şcoală. Cu toţii îl cunoşteam şi privirile noastre s-au îndreptat către Onu, care se înroşise la faţă şi se uita înmărmurit cum părinţii lui se luptau în mijlocul străzii.   
Se adunase toată şcoala. Încleştarea începuse de mai bine de zece minute şi nu dădea niciun semn că s-ar putea apropia de final. Titel continua să zbiere şi să se smucească în toate părţile. În acest timp, femeile deveneau tot mai îndârjite, se încurajau, îşi dădeau indicaţii: „Ţine-l, fă! Ţine-l bine! Trage-l de picior”. Într-o încordare de forţe au reuşit să-l culce la pământ pe bărbatul obosit de atâta luptă, care gemea acum ca un animal înjunghiat. Părea răpus, dar s-a dovedit, în curând, că n-a fost decât o tactică menită să adoarmă vigilenţa adversarelor. Cu mâinile imobilizate, Titel a făcut dintr-o dată o mişcare bruscă, s-a arcuit ca o nuia de alun şi, printr-un efort supraomenesc, a reuşit să se ridice în umeri ca un dansator de breakdance. A rămas aşa pentru o clipă, suspendat în aer, după care a lovit năprasnic cu picioarele direct în capul femeii cu părul permanent, care a ţipat speriată: „Ţine-l, fă! Ţine-l!”.
Titel Ciotina plătise, totuşi, destul de scump în schimbul suprinzătoarei lovituri. Căzuse cam rău în urma acrobaţiei, iar femeile îl imobilizaseră mai bine ca niciodată. Culcat la pământ, a reuşit să găsească privirea fiului, rătăcită în mulţimea de copii, şi se tot uita la el cu ochii lui apoşi şi injectaţi de băutură. „Ioane, ia uite ce-mi fac curvele, mă! Ia, uite, Ioane, ce-mi fac curvele!”. Onu era ca o stană de piatră. Se uita şi nu scotea niciun cuvânt.

Onu stătea chiar în banca din faţa mea. Mă uitam la ceafa lui blondă şi mă gândeam. Niciunul nu aveam paradisul acasă, dar parcă pe el viaţa îl încercase prea tare. Pe rândul celălalt se auzea Costică Cotici şuşotind: „Eu ştiu, mă, că stau gard în gard cu el. În fiecare noapte face tac-su scandal”. Am înţeles atunci de ce era Onu cum era. El nu venea la şcoală ca să înveţe, niciodată nu-l interesase asta, venea ca să se simtă bine şi să uite, să-şi trăiască copilăria pe care acasă nu o putea trăi. Atunci, în acea dimineaţa rece de primăvară, când părinţii lui se luptaseră în faţa şcolii ca nişte gladiatori, cele două lumi în care trăia se intersectaseră. Şi am văzut un Onu pe care nu-l mai văzusem niciodată, un copil derutat şi neputincios.
Dar zilele au trecut şi Onu a redevenit cel pe care îl ştiam. După acest episod a început să trăiască cu o voluptate parcă şi mai mare orele de libertate pe care le avea la şcoală. Ce-i poftea inima, aia făcea! Alerga, se bătea, trăgea fetele de păr, punea piedici, se urca pe bănci, spărgea geamuri şi câte şi mai câte. Ba odată îşi luase obiceiul de a apuca băieţii de coaie. Se prefăcea că trece nepăsător pe lângă ei şi odată se repezea. Împricinatului i se bulbucau ochii de durere, iar Onu atunci se distra cel mai tare, când îl vedea cu faţa schinomosită. Când apărea el, toţi îşi duceau mâinile în faţă, ca fotbaliştii în zid, şi a durat teroarea asta câteva săptămâni bune, până când s-a plictisit. Nici n-ar fi avut cum să se termine altfel. Cine putea să ridice două degete şi să-l reclame: „Ştiţi, Onu m-a apucat de coaie”?
Prin clasa a şaptea, Onu devenise deja un fel de stăpân al şcolii, autoproclamat într-un stil antologic. Lângă şcoala noastră se afla grădina unui om, iar în grădină exista un cireş. În fiecare vară se găseau câte unii mai curajoşi care săreau gardul şi se cocoţau în el, întorcându-se cu sânul plin. În acel an, cireşele abia dăduseră în pârg când Onu s-a urcat în vârful lui şi de acolo a strigat: „Pă care-l mai prind la cireşe, îl bat de-i ţiuie urechile. Cine vrea să mănânce, îmi cere voie!”. După care a coborât şi ne-a împărţit cireşe la toţi din clasă.
Ceilalţi copii se uiatu cu jind. Ar fi mâncat şi ei, dar luaseră aminte. Au aşteptat o oră de sport, când noi eram la clasă, în ora de chimie, şi atunci au acţionat. S-au urcat în cireş vreo patru-cinci, în timp ce alţii ţineau de şase. Dar ferestrele clasei noastre dădeau înspre grădină şi Onu i-a văzut. Nu l-a mai interesat nici de profesoara de chimie, nici de nimic. A sărit ca ars din bancă, a deschis un geam şi pe acolo a sărit. Totul a fost scurt şi fulgerător, ca o secvenţă de pe Animal Planet. Onu a plecat în viteză, escaladând gard după gard, iar cei din cireş au încremenit pentru o clipă în faţa acestei realităţi neaşteptate, calculându-şi şansele de scăpare. Când s-au dezmeticit, au început să coboare disperaţi, într-un pârâit de crăci care se rupeau în urma lor, dar timpul era prea scurt. Onu ajunsese deja lângă tulpina cireşului şi a început să îi ia la mână. Trecuseră doar câteva minute de când deschisese fereastra şi „cireşarii” se întorceau încolonaţi către şcoală, cu capetele plecate şi cu hainele răvăşite. Iar în urma lor - Onu, înjurând ca un om mare, sătul să tot pună lucrurile la punct.
Tot acest episod s-a încheiat cu o oră de geografie în care domnul Briciu, dirigintele nostru, a lăsat la o parte lecţia despre statele caucaziene, l-a scos pe Onu în faţa clasei şi a început să turuie. „Nu e zi să nu vină unu la mine şi să-mi spună: m-a bătut, mi-a pus piedică, mi-a făcut, mi-a dres. Ce ai, mă, măgaru dracu, de nu te mai potoleşti deloc? Tu nu-ţi mai bagi minţile în cap? Cum să sari pe geam în timpul orei şi să alergi prin grădini? Ăsta-i comportament de om nebun. Dacă eşti nebun, spune, că te trimitem la Săpoca. Mă, eu ţie îţi prevăd un viitor sumbru! Ferească Dumnezeu - uite, bat în lemn - dar eu cred că în curând tu ai s-ajungi aşa”, şi Briciu şi-a împreunat mâinile ca şi cum ar fi fost încătuşate.
O oră a durat acest monolog memorabil. Dirigintele l-a făcut albie de porci, l-a căutat în ghiozdan să vadă dacă are cărţile la el, l-a ascultat din statele caucaziene, a deschis catalogul şi i-a citit situaţia, l-a ameninţat că-l lasă repetent şi că-i face formele pentru şcoala de corecţie. Dar în Onu n-a scos nici măcar un cuvânt. Stătea cu capul în jos şi se gândea, probabil, la cu totul altceva, ca dovadă că nici n-a auzit când profesorul i-a spus, într-un final, să meargă în bancă. „Băăă, mai eşti şi surd? Du-te la loc. Ce, vrei să păzeşti? N-ai armă, că ţi-aş da să păzeşti. Şi de mâine - acolo! De acolo să scrii, de acolo să iei notiţe”. „Acolo” însemna un colţ al clasei, unde Onu mai fusese mutat şi altădată. Stătea pe un scaun, cu caietul în mână şi scria aşa, pe genunchi. Dar această pedeapsă nu l-a schimbat cu nimic. Ba dimpotrivă, Onu era mândru.

A venit clasa a opta, iar la finalul ei urma examenul de capacitate. „Primul examen important din viaţa voastră”, ne spunea domnul Briciu şi nouă ni se părea că nu vrea decât să ne sperie. Până atunci fusesem doar nişte copii şi, dintr-o dată, cineva vorbea în felul ăsta despre noi. Viaţa noastră. Ce cuvinte mari! Cui îi pasă de viaţă la 14 ani?
Pentru examenul de capacitatea s-a pregătit fiecare cum a putut. Onu a fost singurul pe care nu l-a interesat nicio clipă. Ce mai conta un examen când pentru el viaţa începuse deja? Se aciuiase pe lângă unu, Toni, care avea un camion şi căra lemne cu el. Lipsea tot mai des de la şcoală sau pleca în mijlocul orelor, anunţându-ne că are o cursă. Odată, vrând să traverseze albia Buzăului cu un tractor, el şi acest Toni au fost prinşi de o viitură şi au scăpat ca prin minune. Iar pe vremea aceea mie încă îmi mai era frică de întuneric.
Probabil că Onu mai câştiga, din când în când, şi o brumă de bani pe urma acestei ucenicii pentru că venea la şcoală îmbrăcat mai bine. Şi atitudinea lui era alta. Îşi agăţase un folmotoc de chei de găicile pantalonilor, iar pe vârful capului purta cu mândrie un fes ţuguiat. Dacă se strica ceva prin clasă, venea cu uneltele în ghiozdan şi repara, iar când se aduceau lemne pentru sobele din şcoală, el era acolo. Ajuta la descărcat, apoi făcea rost de un topor şi se apuca să le crape. Cerea voie de la directoare şi nici nu mai intra la ore până nu vedea lemnele tăiate şi puse la adăpost. La final, aducea în clasă câteva „braţe” şi le ascundea prin dulapuri, iar în mijlocul iernii, când era gerul mai mare şi se terminau lemnele aduse de femeia de serviciu, Onu scotea de prin ascunzători şi băga în foc de puteai asculta lecţiile în maieu. Cam aşa stătea treaba cu Onu.

A trecut clasa a opta, s-a încheiat examenul de capacitate şi cât a ţinut vara ne-am tot întâlnit la fotbal şi pe malurile Buzăului. Apoi a venit toamna şi ne-am răspândit pe la şcoli. Am aflat că Onu ajunsese la o „profesională” de mecanici auto, dar după o vreme a renunţat. Unii ziceau că lucra pentru Toni şi nu mai avea timp de şcoală, alţii spuneau că oricum Onu nu prea mai avea nimic de învăţat despre mecanica auto. Putea să demonteze singur un camion şi apoi să-l facă la loc.
Într-o vară, probabil că eram prin clasa a zecea, mergeam aproape seară de seară la Podu Negru, unde se făcuse o pistă de popice. Se adunau oamenii puhoi, să toarne băutură pe gât şi să arunce cu bila în popicele de lemn până târziu în noapte. Titel Ciotina era nelipsit, îmbrăcat mereu cu aceiaşi blugi murdari care stăteau să pice de pe el şi cu faţa buhăită de la atâta băutură. Stătea pe marginea pistei şi făcea pariuri, urlând cu vocea lui răguşită: „N-are patru! Cine pune cu mine că n-are patru?”. Nici nu se uita cine urmează „la bătaie”, paria împotriva oricui, cu un aer triumfător. Se găseau mereu câte unii care să îl jumulească de bani, aşteptând momentul când le venea rândul celor mai buni. „N-are patru! Banii jos cine merge că n-are patru! Puneţi banii pe pistă, că eu îmbrac. Imediat îmbrac!”. Şacalii se aruncau cu banii şi Titel îmbrăca, imediat îmbrăca. Dar cei care ştiau să mânuiască bila doborau câte 5-6 popice dintr-o lovitură şi el pierdea. Se mai întâmpla să şi câştige şi atunci se arunca cu burta pe pistă, peste bancnotele risipite, în hohotele de râs ale tuturor. Dar în general pierdea. Paria împotrivă până pierdea şi ultimul ban din buzunar. Şi atunci trebuia să găsească altceva ca să revină în centrul atenţiei.
Într-una din seri, după ce îşi aruncase pe pistă şi ultima bancnotă, Titel Ciotina şi-a pus mâinile în cap şi s-a întors cu furie către şosea. Dar pe şosea nu era nimeni, doar un om călare pe o bicicletă, care trecea pedalând agale. Titel l-a privit pentru câteva secunde şi odată s-a schimbat la faţă: „Băăăă, să-mi aduci gealău, că te ia mama dracu’!”. Omul l-a privit nedumerit din vârful bicicletei şi, vâzănd că cel care strigase dădea să vină spre el, a descălecat din şa. „Care gealău, Titele? Mi-ai dat tu mie vreun gealău?”, a întrebat el. „Eeee, futu-ţi Dumnezeu mă-tii, am ajuns să mă rog de tine pentru lucru meu! Te faci că nu mai ştii, ai?!”. Titel Ciotina a coborât în viteză maidanul pe care era construită pista de popice şi s-a aruncat asupra omului cu bicicleta, care părea să nu înţeleagă ce i se întâmplă. Puhoiul de oameni a lăsat la o parte popicele şi a început să urle din vârful maidanului, întărâtându-i şi mai tare pe cei doi, care se prăbuşiseră în mijlocul şoselei, cu bicicleta peste ei.
Într-una din aceste seri l-am revăzut pe Onu, una din puţinele dăţi când l-am revăzut după terminarea şcolii. Avea hainele murdare de ulei şi o privire de om matur. Nu-mi mai amintesc dacă sau ce am vorbit cu el atunci - poate că nici n-am vorbit - dar ştiu că şi-a cumpărat o bere şi s-a rezemat de un gard, uitându-se către pista de popice. Şi Titel Ciotina se afla acolo, ca întotdeauna, se arunca cu burta peste bancnote, în hohotele de râs ale tuturor. Era, într-un fel, aceeaşi imagine pe care o mai văzusem cândva, într-o dimineaţa rece de primăvară, doar că acum Onu nu mai avea acea privirea aceea de copil neputincios. Se uita scârbit, nu către tatăl său, ci către cei care roiau în jurul lui, făcând haz şi bucurându-se că pot să-l cureţe de bani. Şi astăzi sunt convins că Onu, care era mai mult decât un puşti de 16 ani, ar fi putut să intre în ei şi să-i doboare la pământ ca pe popice, dar totuşi nu a făcut-o. A continuat să-i privească cu scârbă, şi-a terminat berea şi a plecat.

S-a terminat vara aceea. A venit toamna, cu ploile ei, şi peste pista de popice au început să crească buruienile. Iarna a acoperit-o cu zăpadă, iar primăvara nu şi-a mai amintit nimeni de ea. Au trecut anii, am terminat liceul, am plecat la Bucureşti. De colegii mei de şcoală m-au legat tot mai puţine lucruri. Pe Onu nu l-am mai văzut, chiar dacă mă întorceam adesea la Nehoiu, şi o bună perioadă de timp n-am mai ştiu nimic de el.
La câţiva ani după terminarea liceului am aflat, uluit, că profeţia dirigintelui nostru se împlinise. M-am întâlnit cu Costică Cotici şi el a fost cel care mi-a spus că Onu intrase la puşcărie. Mi s-a pus un nod în gât şi cel mai tare m-am temut că tot ce crezusem despre el avea să se năruie. Dar Onu nu omorâse pe nimeni, nu furase nimic, nu tâlhărise niciun om. Intrase la închisoare pentru că rămăsese aşa cum îl ştiam de când aveam patru ani şi mergeam împreună la grădiniţă.
Când a terminat clasa a opta şi a renunţat la şcoală, Onu trebuie să fi trecut printr-un şoc. Pierduse, dintr-o dată, lumea aceea în care nu se temea de nimeni şi în care putea să facă ce vrea fără să i se întâmple nimic. A fost forţat să găsească altă cale de a-şi consuma dramul de nebunie pe care îl avusese dintotdeauna şi ce să putea să găsească dacă toată ziua se învârtea în jurul maşinilor? Constatase că nu ai nevoie de diplome ca să le poţi repara şi s-o fi gândit că nici permis nu-ţi trebuie ca să le poţi conduce. Făcuse rost de un Oltcit, iar când i se punea pata pe viaţă se urca la volanul lui şi pleca de pe loc cu scârţâit de roţi. Gonea pe străzi ca un apucat, fără să ştie încotro se duce, lăsând în urmă privirile înspăimântate ale babelor care se lipeau de garduri şi chirăiturile amestecate ale orătăniilor adăpostite prin bătături. Poliţia îl urmărea în zadar, pentru că Onu făcea tot felul de artificii. Întorcea cu frâna de mână, cotea pe uliţe ştiute numai de el şi reuşea să scape de fiecare dată. L-au căutat acasă, i-au făcut dosar penal şi l-au ameninţat că-l bagă la puşcărie, dar Onu tot nu s-a potolit. Chiar şi aşa, cu hainele murdare de ulei şi cu privirea aceea de om matur, tot mai rămăsese în el ceva din copilul care sărea pe geam în ora de chimie. A continuat să gonească pe străzi, dar poliţiştii l-au urmărit din ce în ce mai îndârjiţi. L-au prins în cele din urmă, nu pentru că ar fi fost mai abili decât el, ci pentru că Onu rămăsese fără benzină. Probabil că n-a conştientizat ce i se întâmplă şi a tot sperat că lucrurile se vor încheia ca la ora de dirigenţie, când după fel şi fel de ameninţări, dirigintele se uita la el şi zicea doar atât: „Du-te la loc, Ioane!”.

Dar nu a fost ca la ora de dirigenţie. Poliţiştii s-au ţinut de cuvânt şi l-au băgat la puşcărie, unde a stat aproape trei ani. Costică Cotici a zis odată, în preajma unor Sărbători de iarnă, când ne-am întâlnit, că ar fi bine să-i trimitem un pachet. Şi eu am zis că da, ar fi bine, şi aşa a rămas. Nu i-am trimis, dar Onu a supravieţuit şi fără pachetul nostru. A ieşit din închisoare, s-a căsătorit şi are un copil.
Ştiu toate astea pentru că l-am revăzut în urmă cu vreo jumătate de an, iar dacă o să vi se pară că bag în ele ca să se încheie frumos, să ştiţi că mă cac în el de final, pentru că nu despre final este vorba aici. Este vorba că am mers la Nehoiaşu să o vizitez pe aia bătrână şi la plecare ea m-a condus până la şosea. Pe şosea în sus se vedea un bărbat purtând o fetiţă pe ghidonul bicicletei şi bărbatul ăla era Onu. „Ăsta e al lu’ Titel Ciotina, care a fost în puşcărie”, a zis a bătrână. Onu a ajuns în dreptul meu şi s-a bucurat că mă vede. Ne-am strâns mâna. El m-a întrebat ce mai fac, eu am zis că bine şi nu l-am întrebat ce mai face. Ne-am privit uşor stingheriţi, am mai schimbat câteva vorbe. Onu a avut mereu o privire de om bun (nu contează că sună patetic, contează că e adevărat), chiar şi atunci când era cel mai al naibii copil din şcoală a avut-o. Şi ăia trei ani de puşcărie n-au schimbat privirea asta.
A plecat încet, mergând pe lângă bicicletă - să fi avut vreo doi ani fetiţa lui, o ducea la magazine să-i cumpere bomboane. Eu am rămas pe gânduri la marginea şoselei, uitându-mă în urma lor şi întrebându-mă pe bună dreptate: câţi bărbaţi din generaţia mea îşi mai duc copiii pe ghidonul bicicletei să le cumpere bomboane?


Fotografie din clasa a opta. Deşi nu cred că mai era nevoie, precizez că Onu este cel din stânga.

duminică, 30 decembrie 2012

Întâlnirea din Valea Fântânii

Dacă acum au 80 de ani, înseamnă că trebuie să se fi întâmplat în urmă cu vreo şase decenii. De unde să ştiu cum a fost dacă nu i-am întrebat niciodată? Poate o fi fost iarnă şi ei i-a plăcut că el era harnic, l-o fi văzut curăţând de dimineaţa până noaptea la zăpadă şi s-a gândit că era numai bun de bărbat. La fel de bine se poate să fi fost primăvara, când înverzesc pădurile în Carpaţii de curbură şi fetele încep să iasă seara pe uliţele din sat. Poate că nici ei nu mai ştiu cum a fost şi adevărul e că nici nu prea mai contează.
Cert e că aceşti doi oameni despre care vreau să vă vorbesc s-au întâlnit într-o bună zi în satul Valea Fântânii, care a existat cândva în munţii Buzăului. S-au întâlnit, or fi vorbit cât or fi vorbit şi s-au hotărât să trăiască împreună pentru următorii 60 de ani.
Dacă vi se pare o întâmplare banală, aflaţi că în urma acestei hotărâri s-au născut şase fete, una mai frumoasă decât alta şi fiecare dintre ele a furat inima unui bărbat. Aceşti bărbaţi au pierdut nişte nopţi gândindu-se la ele şi au depus nişte eforturi încercând să le cucerească. Le-au cucerit, le-au luat de neveste şi au întemeiat familii.
Din aceste familii au apărut pe lume unsprezece copii, care acum sunt oameni mari, răspândiţi prin lume, cu reuşitele şi cu dezamăgirile lor. Unii dintre ei s-au căsătorit şi au făcut la rândul lor copii, iar pentru cei doi oameni de la început aceşti copii se numesc strănepoţi. Şi ei vor creşte mari şi vor avea vieţile lor. După cum puteţi vedea, multe lucruri s-au întâmplat în această lume datorită acelei întâlniri din satul Valea Fântânii.

 Dar nu a fost totul atât de simplu. După întâlnire, tataie a trebuit să străbată cei 10 kilometri care despărţeau satul său de linia ferată şi să ia trenul până la Nehoiu, unde exista pe atunci o mare fabrică de prelucrare a lemnului. Acolo lucrau câteva mii de oameni şi printre ei circula legenda că cel mai greu loc de muncă din toată fabrica este „ţarcul”. Era un loc unde încăpea un singur om şi omul ăsta nu se putea odihni niciodată pentru că peste el veneau lemne din patru părţi şi el trebuia să le sorteze fără oprire.
Tataie a intrat în ţarc la 22 de ani şi a ieşit 30 de ani mai târziu, când s-a pensionat. În primii 5 ani, până a primit o locuinţă la Nehoiu, pleca la cinci dimineaţa de la Valea Fântânii, pentru ca la şapte să fie în “ţarc”. După opt ore, străbătea din nou cei 10 kilometri, încărcat cu de-ale gurii pentru femeia lui şi cele şase fete care îl aşteptau acasă.
Tataie a ieşit la pensie într-o bună zi, dar, după 30 de ani în care muncise în continuu, i-a fost imposibil să se mai oprească. Acum are 80 de ani şi toată ziua găseşte ceva de făcut. A trecut şi prin trei operaţii. Le-a făcut, s-a recuperat şi a continuat să muncească. În tot acest timp, mamaie a fost la fel de ocupată. A stat acasă şi a crescut copii. Pe ai ei, pe ai copiilor ei, pe ai copiilor copiilor ei.  

Mă întorc la Nehoiu din când în când şi văd cum atâtea lucruri se schimbă. Mamaie şi tataie au rămas la fel. În casa lor găseşti mereu aceeaşi imagine şi oriunde aş fi pot să închid ochii şi să o văd. Mamaie are o ciorbă pe foc (numai ea ştie cum poate să facă asemenea ciorbe), tataie intră pe uşă şi se uită la ea. „Mario, a ouat două găini”. „Bine, Neculaie”.  Se lasă câteva clipe de tăcere. Tataie o priveşte cum toacă legumele pentru ciorbă, după care întreabă: „Le pun în cămară?”. „Da, mă, pune-le”, răspunde mamaie. Tataie pune ouăle în cămara şi se întoarce în bucătărie. Iarăşi se uită la ea: „Am pus ouăle în cămară”. Mamaie continuă să toace la legume: „Bine că le-ai pus, mi-ai mai zis de o sută de ori”. Tataie îi răspunde ţâfnos: „Ee, ţi-am zis”.
Au trecut 60 de ani de la întâlnirea lor din satul Valea Fântânii şi multe lucruri s-au întâmplat pe lume datorită acelei întâlniri.


 

vineri, 5 iunie 2009

Un om şi mai mulţi copii

Copilăria e departe, iar fotbal mai joc cel mult o dată pe lună. De fiecare dată mi se pare că obosesc prea repede, că respir greu şi că nu mai am putere să dau în minge. Uneori asta mă face să mă gândesc că am îmbătrânit, alteori că nu mai sunt copil. În drum spre casă, sfârşeala din tot trupul se topeşte într-un fel de melancolie amestecată cu miros de transpiraţie.

Eram în clasa a patra când pe terenul din mal s-au construit primele porţi cu bare de lemn, special făcute pentru un meci cu şcoala de la Bâsca. Profesor de sport era o femeie suplinitoare, aşa că echipa şcolii au ales-o ăia dintr-a opta. Am prins un loc în primul unsprezece după un duel ciudat cu Țuţu, un vlăjgan dintr-a şasea, nefiresc de bine clădit pentru vârsta lui. Āia mai mari ne-au pus să ochim o poartă făcută din pietre şi aflată la vreo 20 de metri distanţă. Eu am şutat printre pietre, Țuţu a tras pe lângă şi aşa s-a scris istoria. Am fost cel mai mic de pe teren şi am dat golul de 3-2. Gol cu capul, direct la vinclu. Şi astăzi mai cred că a fost o minune.

Restul anilor au curs de la sine. Dimineaţa la şcoală, după-amiaza pe terenul din mal. Un meci dura între 3 şi 5 ore - depinde cât de repede se înnopta - şi avea de toate: driblinguri, preluări perfecte, gafe, ratări monumentale, faze controversate, divergenţe asupra scorului, înjurături, momente amuzante şi, uneori, chiar şi bătăi. Terenul ăla era regatul nostru. Cunoaşteam fiecare ridicătură de pământ, fiecare groapă, fiecare buruiană crescută pe pământul arid şi eram convinşi că nici măcar Brazilia lui Bebeto şi Romario n-ar putea să ne bată dacă ar veni să joace împotriva noastră.

Într-o după-amiază ca toate celelalte, l-am găsit pe nea Viorel pe teren jucându-se de unul singur cu o minge de cauciuc dezumflată. Când ne-a văzut, s-a oprit şi s-a aşezat în spatele uneia din porţi. Noi am început să ne ciondănim, cum făceam de fiecare dată înainte să începem să jucăm: “Pune-o pe voleu. Dă să trag una la poartă”, zbiera Didel. Marin Țiganu, aşezat între buturi,, îl îndemna pe Costică Cotici, poreclit în fel şi chip din pricina capului său de dimensiuni considerabile: “Târnă! Târnare, încearcă-mă cu un şut. Hai, mă, căpăţânosule, trage dracu odată!”. Costică Cotici, încălţat cu nişte adidaşi terfeliţi, cu două numere mai mari, a lovit mingea cu elanul său deşirat, trimiţând-o la vreo 30 de metri în spatele porţii. “Du-te după ea, căpăţânosu` dracu”, îl dojenea din poartă Marin Țiganu. Până să apuce Costică Cotici să alerge cei 30 de metri ne-am trezit cu mingea înapoi. Didel a tras şi el cu toată puterea, iar nea Viorel a sprintat din nou după minge. Ne uitam uluiţi unul la altul. Un bărbat trecut de 40 de ani era copilul nostru de mingi.
Am început să alegem echipele. Nea Viorel aştepta în spatele porţii. Costică Ciupic, probabil cel mai marcat de efortul pe care omul acela negricios şi puţin cocoşat, care ar fi putut să ne fie tată, îl făcuse alergând după mingile noastre, a înrebat politicos: “Nea Viorel, jucaţi?”. Răspunsul a fost scurt şi uşor entuziast, ca al unui copil timid care aştepta cu nerăbdare momentul potrivit pentru a se integra în gaşcă: “Joc”.
Începând din acel moment, nea Viorel a făcut parte din gaşca noastră. Când făceam echipele era ales printre primii pentru că pasa impecabil, de fiecare dată cu exteriorul. Stătea numai pe partea stângă a terenului, nu se amesteca în grămada pe care o formam în locul unde se afla mingea, respectând parcă nişte sarcini clare, dictate de un antrenor inexistent. Nu faulta niciodată, iar când greşea o pasă ridica mâna recunoscându-şi greşeala. Era mereu tăcut, doar la unele goluri striga dintr-o dată: “Ofsaid!”, iar noi îl apostrofam chicotind: “Nea Viorele, noi nu jucăm cu ofsaid aicea”.
Prezenţa lui ni se părea firească, iar absenţa - de neconceput. Niciodată nu ne-am dat seama cum făcea exact, probabil ne urmărea când ieşeam de la ore, pentru că locuia în apropierea şcolii, calcula timpul de care aveam nevoie pentru a ajunge acasă să mâncăm, să ne schimbăm hainele şi să ajungem pe teren. Întotdeauna ajungea la timp când se făceau echipele. Uneori îl găseam deja acolo, alteori venea cu câteva minute în urma noastră, în pas alergător, însoţit de un câine cenuşiu şi şutând în aceeaşi minge de cauciuc dezumflată ca şi cum ar fi driblat nişte adversari imaginari.

Nu-mi mai amintesc exact motivul, cred că a fost vorba de o acţiune organizată de şcoală, dar într-o după amiază pe la sfârşitul lui septembrie n-am mai putut merge să jucăm fotbal. A doua zi, Costică Ciupic ne-a anunţat: “Nea Viorel a fost ieri în mal. Mi-a zis tata că a trecut p-acolo şi l-a văzut. Se juca de unu’ singur cu mingea aia a lui dezumflată”. Ne uitam unul la altul amuzaţi şi fascinaţi în acelaşi timp. “Nu prea e sănătos, săracu”, a decretat Costică Cotici cu o atitudine de om matur şi în clasă s-a făcut linişte preţ de câteva secunde.
Ştiam cu toţii că nea Viorel nu era un om la fel ca toţi ceilalţi, o ştiusem din clipa în care se aşezase în spatele porţii, alergând după mingile noastre, dar ne era peste putinţă să-l numim în vreun fel. I-am fi spus nebun, dar pe atunci nu vedeam decât o conotaţie negativă în acel cuvânt şi nea Viorel nu ne inspirase niciodată ceva negativ.
Aveam cu toţii acasă taţi care, atunci când îi prindeam în toane bune şi ne vedeau cum batem mingea prin curte, începeau să ne povestească ce buni erau ei la fotbal în copilărie. Îi chemam să se joace cu noi măcar cinci minute, cum îşi cheamă copiii din filmele americane taţii să arunce cu mingea de baseball împreună, dar ne loveam de fiecare dată de acelaşi răspuns: “Lasă-mă, mă, nu mă mai cicălii şi tu. Ce, am dat în mintea copiilor? Tu crezi că mie îmi mai arde să bat mingea când am atâtea pe cap?”. Continuam să ne jucăm singuri prin curte, alungând din minte gândul că ar putea veni o zi în care vom creşte şi mingea de fotbal va fi doar o amintire.

Noi nu prea ştiam ce să credem despre nea Viorel, dar lumea din sat avea o părere fixă despre el. Într-o după-amiază de duminică, neavând probabil ce să facă acasă, nea Ion “Profesoru” a venit şi s-a aşezat pe marginea terenului uitându-se la noi. Nu ne adunasem încă toată gaşca, eram vreo 6-7 care ne jucam. Ca de fiecare dată, nea Viorel era în spatele porţii, alerga dupa minge şi o şuta înapoi cu exteriorul ţintind bara transversală aproape de fiecare dată.
“Trage ăsta ca la 20 de ani!”, se miră de pe margine nea Ion. “Să vedeţi ce joacă cu noi, în fiecare zi e aici”, răspunde Didel, după care şutează cu sete în minge şi îl angajează într-o nouă cursă pe nea Viorel. “Cum să nu joace, mă? Āsta a făcut fotbal în tinereţe. I se zicea Pele, era cel mai bun de pe valea asta. N-a fost om prost, ajunsese mare la Bucureşti. Lucra în armată, da’ atunci la Revoluţie s-a ţăcănit. L-ar fi împuşcat pe unu chiar lângă el şi de atunci a rămas aşa şocat”.
Ne-am adunat în jurul lui. Nea Viorel stătea nemişcat la vreo 30 de metri în spatele porţii şi privea spre noi. Nu întreba de ce ne-am oprit, părea dispus să aştepte oricât un nou şut care să-l lanseze în alergare după minge. Ai fi zis că ascultă şi el ce povestea nea Ion, deşi era prea departe să audă. “Atunci l-a lăsat şi nevasta cu doua fete. Acuma stă cu mă-sa. Aia e bătrână, da’ e a dracu. Îl pune la treabă, îl trimite cu vaca. E supus săracu, nu zice nimic. Alţii, care sunt nebuni, nu te înţelegi cu ei. La fotbal îl lasă, că i-a recomandat şi doctoru’ să facă mişcare, să facă sport. Are şi el toanele lui. O dată a plecat mă-sa la câmp vreo trei zile şi când s-a întors l-a găsit tuns chel pe jumătate de cap şi pe jumătatea ailaltă cu păru mare”.

Într-un fel, lucrurile s-au schimbat după acea duminică. O parte din noi au început să îl strige nea Vio sau Vio, să îl apostrofeze la ratări şi să-l pună portar atunci când nimeni nu vroia să stea. Pentru omul acela negricios şi puţin cocoşat, nu se schimbase nimic. A continuat să joace fotbal alături de noi în fiecare zi. Stătea în poartă atunci când i se cerea, alerga după mingile şutate mult în afara terenului şi pasa la fel de bine cu exteriorul. Uneori, când obosea, se aşeza pe marginea terenului schiţând un zâmbet timid: “Mă odihnesc puţin”. Stătea şi ne privea cum jucam. Unii se arătau nemulţumiţi că s-a stricat echilibrul şi înjurau cu voce tare. Nea Viorel auzea cu siguranţă înjurăturile, dar nu spunea niciodată nimic. Poate nu înţelegea că îi erau adresate sau poate nu vroia să le bage în seamă. Trăsăturile feţei nu îi trădau nicio trăire interioară. Tăcea şi atât. La fel cum a tăcut şi atunci când Adiţă a răbufnit într-una din zile. S-a întâmplat ca după ce a reuşit să marcheze un gol, nea Viorel a ridicat mâna în sus şi i-a strigat: “Ofsaid!”. Adiţă l-a privit sfidător, răcnind pe un ton arogant: “Ce are ăsta, mă? E nebun? E nebun! Cum dracu să nu fie? El nu fute, nu nimic! Normal că nu e sănătos”.

Anii treceau. Barele de lemn ale porţilor se zguduiau tot mai tare sub apăsarea şuturilor noastre din ce în ce mai puternice. În clasa a opta, când profesorul de sport a programat un meci cu şcoala de la Bâsca, a trebuit să le schimbăm cu altele noi. Am mers la depozitul de lemne de lângă gară, dar sticla de ţuică furată de acasă de Costică Ciupic nu l-a înduplecat pe paznic să ne dea cei şase “căpriori” de care aveam nevoie, aşa că a trebuit să-i furăm ziua în amiaza mare. Am reuşit după o operaţiune ca-n filme şi am fugit cu lemnele pe malul râului, cărându-le câte 20-30 de metri şi culcându-ne pe burtă să ne odihnim atunci când oboseam.
Am ajuns cu ele în mal după vreo două ore de chin, bucuroşi dar şi al naibii de speriaţi după ce un om care traversa puntea întinsă peste Buzău a strigat la noi: “Mă, voi nu sunteţi sănătoşi? Ştiţi câţi bani costă lemnele astea? Fugiţi dracului cu ele că am văzut şi poliţia trecând pe aici acu vreo cinci minute”.
Onu a adus de acasă un ciocan şi nişte cuie, Costică Cotici o rangă, Didel un fierăstrău. Ne-am apucat de treabă şi în scurt timp a apărut şi nea Viorel. Nu-l mai văzusem niciodată aşa. Nu-şi mai găsea locul de bucurie. Se învârtea în jurul nostru ca un copil care se amestecă în treburile oamenilor mari şi ne dădea indicaţii pline de entuziasm.
După ce am terminat porţile, am trasat tuşele terenului cu rumeguşul pe care îl cărasem de la un gater din apropiere, iar la final nea Viorel ne-a chemat pe toţi şi a scos o hârtie din buzunar. “Vreau să vă arăt câteva din însemnările mele despre jocul de fotbal”, a spus. Ne-am strâns în jurul lui şi am început să ne dâm coate şi să râdem înfundat, pentru că folosea nişte cuvinte ca ale comentatorilor de la televizor. După vreo cinci minute, a fost întrerupt de strigătul ascuţit al unei femei bătrâne, slabe şi înalte: “Viorele, vino acasă că e aproape noapte”. “Vin acu”, a răspuns Nea Viorel abia perceptibil şi a plecat alergând încet, cu capul în pământ.

Foaia a rămas la noi, după ce Costică Ciupic aruncase mai mult la mişto: “Lăsaţi-ni-o nouă, să o mai studiem”. Era o coală A4 scrisă pe ambele părţi. Semănau cu notiţele unui antrenor de fotbal, deşi n-am văzut niciodată cum arată nişte astfel de notiţe. În capul paginii erau descrise pe scurt trei sisteme de poziţionare a jucătorilor în teren.

“2/4/4
Distribuirea coechipierilor în această formulă dă siguranţă apărării şi mijlocului. Dificultăţi va întâmpina atacul. Sarcini grele vor reveni celor doi care vor trebui să acopere tot terenul.
3/3/4
Formula clasică de joc atribuită în schema de mai sus. Apărarea este formată din patru coechipieri ce vor opri atacurile adverse. Mijlocul şi atacul vor trebui să lupte pentru obţinerea victoriei.
3/4/3
Mijloc puternic
Atac - bun
Apărare - bună
Joc de rezultat
Fantezia de joc va veni fireşte de la mijloc, care, superior numericeşte, vor aborda partida cu suflu şi seriozitate. Aportul fiecăruia şi tututor în ansamblu vor modifica jocul”

Sub însemnările despre cele trei sisteme se aflau alte notiţe scrise într-un stil foarte dezordonat. Ca şi cum cuvintele ar fi fost aruncate de cineva şi se lipiseră de pagină fiecare unde a nimerit.

“Formula elimină jocul haotic. Presupune un mijloc angajant, gata în orice moment să dea pase şi să ia iniţiativa.
Păstraţi-vă locurile şi respectaţi cu stricteţe sarcinile de joc. Nu vă angajaţi în jocuri individualiste care v-ar obosi.
Fantezia de joc a voastră va fi completată prin apariţiile colegilor din echipă.
Finalizarea este atributul atacanţilor care nu vor întârzia să o facă.
Analiza fotbalistică obiectivă/subiectivă
Analiza statistică
Vezi jocul lor
Vezi fazele la poartă
Vezi aportul oamenilor pe posturi
Vezi rigiditatea şi greutatea lor
Câte goluri înscrise
Câte ratări
Câte ofsaiduri
Câte centrări”

“Nu e prost, ştie el ceva”, a conchis Didel contemplând foaia de hârtie. Onu a aruncat o privire în direcţia în care plecase nea Viorel şi a rânjit dintr-o dată: “L-a chemat mă-sa acasă”. Ceilalţi au început să bată mingea, eu am rămas la marginea terenului cu hârtia în mână.
În colţul din dreapta sus erau scrise, cu creionul, două cuvinte: “ȚAMBAL - AREST”, iar pe verso se afla un text scurt care nu avea nicio legatură cu fotbalul.

“Viaţa, plan imaginar şi crudă realitate
- Vezi, eu realitatea o ştiu
- Planul imaginar – nu îl cunosc
- Desigur modificări multe în planuri
- hârtia suportă
- viaţa însă nu!
Planuri prea multe de muncă şi viaţă”

În stânga acestor rânduri, pe verticală, stătea scris cu creionul: “Nu umblaţi prea mult cu mâinile pe mici”, iar în colţul din stânga sus al foii se găsea cuvântul “haotic”. Lângă el era scrisă o propoziţie scurtă: “Tu ştii unde te duci?”.
De multe ori mă întrebasem oare ce gândeşte omul acela negricios şi puţin cocoşat care era diferit de toţi oamenii mari pe care îi cunoşteam şi aveam impresia că acel petec de hârtie era unica şansă de a afla. N-am ştiut însă ce să înţeleg din acel amestec ciudat de cuvinte. Poate că nu era nimic de înţeles sau poate că n-am fost eu în stare să o fac. Am crezut cu incăpăţânare în a doua variantă şi am păstrat acea bucată de hârtie sperând că voi putea pătrunde într-o zi în mintea acelui om care se comporta altfel decât toţi oamenii mari pe care îi cunoşteam.

Am câştigat meciul cu şcoala de la Bâsca la o diferenţă mare de scor. Nu-mi mai amintesc cine şi cum a dat gol sau cum am sărbătorit după aceea, dar îmi aduc aminte că nea Viorel a fost acolo. A stat tot meciul în picioare, pe marginea terenului, şi ne-a dat indicaţii. Se plimba de-a lungul liniei de margine şi dădea mereu din mâini. Ne făcea semn să ne retragem în apărare, să schimbăm partea, să ne demarcăm. Nu-l auzeam ce spune pentru că pe margine erau şi fetele care ne făceau galerie, iar el vorbea încet, ca de fiecare dată. A vorbit tot meciul, chiar dacă noi nu l-am ascultat nicio clipă, şi s-a bucurat la golurile noastre fără să gesticuleze. Doar lăsând capul în pământ şi zâmbind.

Pentru majoritatea dintre noi, anii de liceu au însemnat altă gaşcă şi alt teren de fotbal. Mai modern, cu bare de fier şi cu plasă în spatele porţilor pentru ca nimeni să nu mai fie nevoit să alerge după minge. Pe terenul din mal am mers din ce în ce mai rar, dar nea Viorel continua să fie prezent la timp de fiecare dată, chiar dacă nu ne mai putea urmări când ieşeam de la şcoală. Nu ne-am dat seama dacă afla de undeva că vom merge sau dacă pur şi simplu se ducea acolo în fiecare zi şi ne aştepta. La fel cum nu ne-am dat seama nici atunci când am renunţat să mai mergem deloc, dacă omul acela negricios şi puţin cocoşat a continuat să meargă pe terenul din mal, să se joace cu mingea lui dezumflată şi să aştepte copii care să tragă la poartă, iar el să poată alerga după mingile lor.

marți, 28 octombrie 2008

Povesti interzise minorilor

Cand eram mic, credeam ca nea Neculai e un om bun. Vinerea parca in fata casei camionul pe care lucra si ne lasa pe toti sa ne urcam in el si sa stam pe rand la volan.
Uneori se intindea la vorba cu noi si asta ne placea cel mai mult. El nu era ca toti oamenii mari. Ne povestea cum futea el cate-o femeie si multe alte lucruri. “Nu va radeti, ma, - zicea. Ce, e de ras? Toata lumea fute. Cand m-am dus eu la biserica la un botez, am trecut la sfarsit sa-i pup mana la popa. Cand colo, ce crezi? Mana popii mirosea a pizda!”. Noi ne inroseam la fata de atata ras si il intaratam sa ne mai povesteasca. Cristi, care era copilul lui, radea si el, dar avea o privire mai altfel…
“Am intins-o pe o poiana si-am inceput s-o fut. A dracu’, era numa’ zorzoni de cacat la cur, iti pierea tot chefu. Mai dadeau si vreo doi caini tarcoale pe langa mine, da’ ce sa fac? Mai futeam la ea, mai rupeam cate-un zorzon, mai aruncam dupa caini si uite-asa mi-am facut treaba”.

Eram in anul I de facultate. Ma intorceam de la Bucuresti cu trenul care ajunge la 11 noaptea in Nehoiu. Spre capat, am ramas in vagon doar eu si Nicu Pis, personaj de legenda pe care il cunosteam din copilarie. Era olog si se deplasa cu ajutorul unor carje din lemn, dar asta nu il impiedica sa se bage la fotbal cu noi si sa-i faulteze cu carjele pe cei care indrazneau sa-l dribleze. De la Buzau pana la Patarlagele il ascultasem cum le povestea unor navetisti cat de tare se pricepe la poker. “Daca pe mine ma face unu la poker pe valea Buzaului, imi tai gatul. Intr-o noapte i-am luat 100 de milioane lu’ Gheorghe Stefan la han la Ciuta. A plecat dimineata negru la fata. Mi-a zis: n-am mai vazut vreunu sa joace ca tine!”. Ramas fara parteneri de discutie, m-a abordat imediat: “Ce faci, ma, de unde vii? De la Bucuresti? Cat mai merge o curva p-acolo?”. “Nu stiu”, ii raspund. Nicu Pis zambeste si ma priveste neincrezator. “Spune, ma. Pe unde le frecventezi, prin Militari, prin Colentina? Eu aveam pe Mosilor vreo doua bune rau, dar n-am mai fost de mult timp pe la Bucuresti”.
Discutia despre curve se incheie brusc. Nicu Pis scoate din sacosa un dvd porno cu o blonda pe carcasa si mi-l intinde. “Mi-am luat un film de la Buzau. O fi ca lumea? E de la Erotica. Data trecuta am luat unu de la Sex Plus si nu prea mi-a placut. Ma ma uit si eu cu vecina mea”, adauga Nicu cu un zambet de vagabond si sare la alta idée. “Acu vreo doua saptamani am prins o tiganca la mine in casa. I-am zis: daca esti cuminte, te fut numa’ in pizda si-n cur. Daca nu, iti dau si muie”. Trenul se incolaceste printre muntii asaltati de intuneric. In vagon sunt doar eu si Nicu Pis. Carjele lui de lemn zac intinse pe bancheta din fata noastra.

Anii au trecut si nea Neculai a iesit la pensie. Camionul cu cabina portocalie nu mai aparea vinerea in fata casei lui. S-a despartit de o nevasta si a luata alta mai tanara cu doi copii. Cand il intalneam, ii dadeam buna-ziua si atat. L-am redescoperit insa intr-o zi de toamna, cand mamaie l-a chemat sa repare un robinet. Dupa cateva replici formale, am devenit la fel de familiari ca pe vremuri si a inceput sa-mi povesteasca o discutie intre el si fiul vitreg, un pusti de vreo 16 ani. “Il intreb pe Bobi: ma, ai futut? Da, nea Neculaie. Pe unde intra mai bine? Imediat mi-a raspuns: pe la spate. Stia copilu’ domle!”. Incep sa rad, iar ochii lui mari si bulbucati i se umfla in cap de placere. Lasa jos o cheie de doispe si apuca alta de zece. Pe ulita trece un vecin. “Sa traiti domn inginer - striga nea Neculai - ati calcat gaina in dimineata asta?”.

O vizita la mamaie aduce mult cu lectura unui tabloid. Rubrica decese e de obicei cea mai interesanta si plina de picanterii. “Il stii pe Mitu de langa punte? A murit! Si el si Floarea, la doua zile unu dupa altu. I-a bagat pe amandoi in aceeasi groapa. Ea dedesubt si el deasupra. Acuma e multumit si Mitu, sta pe ea tot timpu. Zice ca o tabara si acuma batran”, povesteste mamaie si se porneste pe un ras din toti rarunchii. “Da, n-o lasa deloc. A povestit ea nu stiu cui”, mai intareste aia batrana.
“A murit si Mitica Galeata acu o saptamana. Mi se pare ca a avut ciroza. S-a umflat rau tare dupa ce a murit”. Mamaie face o pauza incercand sa-si stapaneasca rasul si sa poata continua cu parte care se anunta cea mai interesanta. Casca ochii si se concentreaza. “Cica i-a crapat si coaiele, asa rau s-a umflat. Daa, nu rade! I-a crapat coaiele! Am ras si eu cand am auzit si-am zis in gand: Doamne, iarta-ma ca rad”.

Au trecut si alti ani, iar eu mergeam tot mai rar pe la mamaie. Cand treceam, il vedeam uneori si pe nea Neculai. Ii dadeam buna ziua si atat. N-am mai stat de vorba, dar aia batrana imi povestea la fiecare vizita cate ceva despre el. “Neculai toata ziua e cu sticla la cap! Bea si doarme, incolo nu face nimic. Se cearta cu nevasta-sa. Aia e mai tanara, a inceput sa-l biruie. Cred ca-l si bate”, zicea mamaie si eu tot mai credeam ca nea Neculai e un om bun. Intr-o zi, insa, povestile despre el au depasit orice asteptare: “Maaa, asta a lu Neculai e gravida! E in cinci luni, n-a mai putut sa faca avort. Cum dracu o fi lasat-o, ca are 60 de ani! Rade toti p-aici”. Era prima veste despre nea Neculai care nu ma amuza. Prin minte imi treceau multe lucruri urate pe care viitorul lui copil avea sa le traiasca si, pentru prima data, am inceput sa ma indoiesc ca nea Neculai e un om bun.
La 61 de ani i s-a nascut al doilea fiu. “Sanatos si destept”, imi spunea mamaie despre copilul care, intre timp, implinise doi ani. A inceput sa vorbeasca si sa-i amuze pe cei din jur incercand sa-si strige tatal pe nume. Nea Neculai se amuza si el, iar ochii lui mari si bulbucati i se umflau in cap de placere. “Mai, iepurila”, zicea. “Striga-l, striga-l pe Neculai. Ia, striga-l, Neculaieee!”, il indemnau toti din jur. Copilul incepea sa strige din toate puterile, stalcindu-i numele: “Coaieee! Coaieee!”. Iar cuvintele rasunau ca o deviza a vulgaritatii care a marcat viata tatalui si a fertilitatii care a uimit intreg satul.

vineri, 26 septembrie 2008

Deznadejdea invata in clasele primare

Se poate intampla ca intr-o dimineata de septembrie in care pornesti sa cauti un instalator sa te trezesti intr-o scoala generala printre copii din clasele primare imbracati in uniforme. Un pusti firav care a sutat in bara transversala, un altul blond, cu ochelari, care necajea o fata incercand sa-i capteze atentia si alti doi copii care se harjoneau cu stangacie. Asta poate insemna o dimineata speciala cand te scoate din rutina care inseamna cititul presei pe calculator, televizorul ca un fel de papusa gonflabila care vorbeste si iti satisface nevoia animalica de a risipi iluzia singuratatii, dusul, masa si drumul spre Pipera.
In metrou te gandesti la copiii in uniforma. Ai amintiri. Ajungi la concluzia ca astia aflati la varsta claselor primare sunt o specie aparte. Par nehotarati in incercarea de a porni pe drumul decorat cu impostura al maturitatii. In orice situatie se comporta cu stangacie, ca niste actori prosti sub povara unor roluri mult prea grele. Nu stiu sa se ia la bataie, incolacindu-se prin colturile claselor ca niste adolescenti in calduri..Nu stiu sa le arate fetelor ca le plac, enervandu-le ca niste catei care se gudura prea insistent pe langa stapan. Nu stiu sa se bucure cand dau goluri pe terenul din curtea scolii, alergand haotic si sarind in sus ca niste animale scapate din tarcuri.
Copiii din clasele primare ar vrea sa faca multe, dar nu sunt buni la nimic. Prinsi undeva intre doua lumi, ar vrea sa fuga inapoi, dar toata lumea ii impinge inainte. Nu inteleg cand s-a petrecut schimbarea. Cand scoteau limba sau se strambau erau amuzanti, acum au devenit imaturi. Nu mai stiu cum sa recapete atentia pierduta peste noapte. Sunt deznadajduiti si mereu cuprinsi de stangacie. Ca niste actori prosti sub povara unor roluri mult prea grele…

miercuri, 10 septembrie 2008

Tu stii ce-i moartea?

In seara asta tristetea mea este sinonima cu bucuria. Ca si cum mi-ar fi picat in mana un dictionar explicativ scris de un domn academician riguros si rigid care in mod total inexplicabil a avut o scapare si a inceput sa filosofezeze si sa cada in latura nepermisa a poeziei in momentul in care a definit cuvantul tristete. Nu stie nimeni ce s-a intamplat cu el si cum a putut face o asemenea gafa. Cand s-a descoperit greseala si era deja prea tarziu ca sa se mai poata indrepta ceva, colegii lui l-au privit cu un aer bizar si plin de ura. Asa cum privesti un caine care a fost bland si credincios ani la rand, dar intr-o buna zi a sarit la gatul stapanului si i-a infipt coltii in beregata. Nu stie nimeni ce s-a intamplat…

In anumite circumstante fotbalistul Ionut Stancu i s-a destainuit intr-o convorbire telefonica unui ziarist. “Trec prin momente grele, sunt numa’ rezerva, da’ ma antrenez si trag de mine. Daca esti corect cu viata, n-ai cum sa nu reusesti!”. Dupa aproape doi ani ziaristul se afla in tribunele stadionului Giulesti in timp ce Ionut Stancu, profitand de o anumita conjunctura, era titular in echipa Rapidului. Spre finalul partidei ziaristul a inceput sa strige din spatele laptopului asezat la masa presei: “Te agiti degeaba, Nelule! La mine nu treci clasa. Ai nota patru in ziar! Na, satura-te sa mai fi corect cu viata!”… A fost ultimul meci al fotbalistului Ionut Stancu ca titular in echipa Rapid.
Fara un motiv anume, ma gandesc ce o face oare la ora asta atacantul nigerian Yakubu Aegbeni.

In fiecare vara mamaie asteapta cu nerabdare venirea nepotilor de prin tari straine si mai ales a stranepotilor. Singuratatea e alungata cu tipete, harjoneli in stilul eroilor de desene animate si crize de precocitate care o uimesc si o ingrijoreaza in aceeasi masura. “Ma, asta micu trebuie dus la popa sa-i citeasca de domolire ca prea e iute! Numa asa face” zice aia batrana in timp ce taie aerul cu mainile in stil de karate. Apoi isi continua lamentarile: “Saracu, el n-a vazut bolovani p-acolo prin Italia. Cand s-a dus p-aici pe ulita, in loc sa se joace cu copiii ailalti i-a luat la bolovani. I-a mai ciuruit si masina lu Gaozel cu pietre! Trebuie dus la popa ca are el ceva de e asa!”.
Nu numai ala micu o ingrijoreaza pe mamaie, ci si Andrei, fratele mai mare, “pornit pe clasa a doua”. “Si astalalt e nervos tare. Intr-o zi s-a harjonit cu ala micu si-am vrut sa-l impac. El nu si nu, ca sa-l las in pace ca daca nu se duce si se arunca dupa pod in garla. Maaaa, i-am zis, tu stii ca daca te arunci in garla mori? El zice: si ce daca mor? Sa nu mai zici asa niciodata! Tu stii ce-i moartea? Tu stii ca daca mori te duci in pamant si nu mai inviezi? Pe el nici in cur nu-l durea. Zice: si ce daca? Aide curu vostru, numa prostii aveti in cap. Pe vremea mea nu era copiii asa…”
Spre sfarsitul lui august, nepotii si stranepotii se intorc in Italia. Mamaie ii saruta cu foc si se bucura in sinea ei ca a scapat de chiotele si de harjonelile care incepusera sa o oboseasca. Dar asta nu dureaza mult. Odata cu linistea se intoarce si singuratatea. Zilele incep sa fie mohorate si ploioase. Iar ei i se face iarasi dor de inceputul lui august…

Omul cu mustata se plimba tacticos pe digurile de ciment. Ceva il nemultumeste. Brusc, se incrunta si-l priveste taios pe Pintzoiu: “Ba, circarule! Baaa, iti dau de behai!” Pintzoiu se inroseste si pare usor speriat. Unul din prietenii lui il intreaba: “Ce zice, ma?” “Nu stiu - raspunde Pintzoiu - zice ca imi da de behai”.

La mamaie din Lunca toate lucrurile sunt la fel de cand le stiu. Tataie da cu matura si spala vasele, mamaie face cea mai tare ciorba din lume. Cand termina de dat cu matura si de spalat vasele tataie se aseaza pe scanul de la bucatarie si se uita pe geam. Dupa putin timp, se ridica si gaseste ceva de facut. Daca nu gaseste ceva de facut, se duce pana afara si se intoarce in casa.
Seara se uita la televizor. Multe emisiuni si-au trait ascensiunea, apogeul si decaderea sub privirile lor. “Surprize, surprize”, “Serialul Elodia”, “Nora pentru mama” si altele de care nu-si mai amintesc nici ei.
Ultima oara i-am gasit intr-un moment in care “mama lui s-a bagat peste ei si s-au certat din cauza ei”. “Uite la ea, pedeapsa! De ce nu lasa copiii in pace?” zice tataie, iar eu imi dau seama ca e treaba serioasa pentru ca el, de obicei, e mai indiferent cu treburile astea. “N-are cum sa se mai impace. Acuma e contra si aia si aia”, zice mamaie dand de inteles ca intre timp a intervenit si “mama ei”. “Mie de el imi pare rau, saracu. Plange mereu! O fi iubind-o, ca si cam seamana amandoi!”. Pret de aproape un minut se lasa liniste. Oamenii din televizor se cearta in continuare. “De ce s-or fi certand asa? Te duci la televizor sa te certi?” intreaba tataie pe un ton din care se intelegea ca astia n-au cum sa fie oameni seriosi daca s-au dus la televizor sa se certe. “Eee, le merge bine acolo! N-ai vazut mamele ce s-a ingrasat de cand au intrat in casa?”, ii raspunde mamaie. Eu nu zic nimic. Dialogul lor ma fascineaza cel putin la fel de mult pe cat ii fascineaza pe ei cearta oamenilor de la televizor.
Imi pare rau ca, intr-o zi, la mamaie din Lunca lucrurile nu vor mai fi asa cum le stiu eu dintotdeauna.
In urma cu cinci sau sase ani mamaie a facut un atac de cord intr-o noapte. Luminita dormea in camera alaturata. A doua zi a povestit ca mamaie s-a aflat pentru cateva minute intr-o alta lume. Se vedea ca minutele alea au marcat-o si totusi mai povestea ceva care parea sa o fi marcat la fel de mult. Zicea ca “nu l-am vazut niciodata asa pe tata!”. In noaptea aia tataie ar fi strigat printre lacrimi: “Nu ma lasa, Mario!”. Imi aduc aminte ca pe mine asta m-a impresionat cel mai tare din tot ce povestea Luminita. Iar acum cand scriu aceste lucruri mi se pare ca cel mai mare regret al vietii mele este ca n-am fost acolo sa-l vad pe tataie strigand printre lacrimi: “Nu ma lasa, Mario!”…
Imi pare rau ca, intr-o zi, la mamaie din Lunca lucrurile nu vor mai fi asa cum le stiu eu dintotdeauna.

Intr-o camera dintr-o casa aflata aproape de malul Mediteranei suntem mai multi si ne uitam la filmul Troia pe un DVD. Aseara am stat pana tarziu si am baut bere. Frate-miu si prietenii lui povesteau despre adolescenta lor. Despre cum vorbeau ei ca smecherii: “Salut, cioara!”, “Ce faci, cioara?”. Despre cate “panarame” faceau atunci. Bobitza povestea despre cum a futut-o el pe una si dupa aia i-a cumparat doua banane, Poleaca despre cum a vrut sa se pise in sapca plutonierului Capsuna, Titi despre cum a plecat cu friptura in buzunar de la un chef ca sa ii mituiasca pe aia la intrarea de la discoteca si tot felul de “panarame d-astea”. Ne uitam la film si comentam scenele cu bataie. La un moment dat, spre final, Brad Pitt o pupa pe una si dupa aia o priveste in ochi si era asa o scena d-asta de iubire. In camera nimeni nu mai comenta nimic, se facuse liniste. Si in linistea aia dintr-o dupa-amiaza sufocanta, intr-o camera dintr-o casa aflata aproape de malul Mediteranei, cuvintele lu Bobitza, rostite rar si apasat, au sunat cumva ca o replica dintr-un film: “Eu nu mai am sentimente, cioara!”

E tarziu. Ma intreb daca mai are rost sa adorm. Ma intreb daca au vreo noima toate cuvintele astea pe care le-am scris. In curand, intunericul asezat peste oras se va descompune in particule de praf si lumina…

luni, 11 august 2008

Offline

Reintoarcerea la Bucuresti si la internet dupa un concediu de doua saptamani petrecut la Nehoiu te poate face sa vezi semnificatii ascunse pretutindeni, chiar si in mesajele offline adunate in lista de messenger.

Neamtz ® (08.08.2008 18:22:44): vand sistem boxe 5.1 genius 110 w RMS ! pret 2 milioane ! contact ntz77

Manoiu Florin (06.08.2008 20:36:13): meci amical: CSM Rm. Vâlcea - FC Arges 2 Pitesti 3-0 (2-0). Au marcat: Boroiban, Ariel si Câju (pen.)

Teodoru Adrian Bogdan (02.08.2008 20:32:57): In seara aceasta cu incepere de la orele 21 Asculta si tu 100% Dance Nation cu Radu Raculescu si Dj dARe / ntra pe www.intensemedia.ro si da click la Asculta LIVE / Prima emisiune interactiva , suta la suta , informatii , muzica buna si tot ceea ce ai nevoie intr-o seara de weekend! Aceasta emisiune este o avanpremiera astfel ca in curand veti afla ziua de transmitere a 100% Dance Nation

Ivan Alexandru (01.08.2008 19:38:57): fifa?mass

Myster Guve (01.08.2008 00:14:26): http://www.youtube.com/watch?v=Ka_eBOpLP_g&feature=related

andrei calin (29.07.2008 19:37:10): An arab at airport: - Name? - Abdul AlRazhib. - Sex? - Three to five times a week. - No, no, I mean male or female. - Yes, male, female, sometimes camel. - Holy cow! - Yes, cow, dog, even sheep. - But isn’t that hostile? - Horse style, doggy style, any style! - Oh dear! - No, no, deer run to fast!

uncas_andrei craciun (05.08.2008 14:34:48): 10 Motive ca sa te duci dezbracat la munca 1. Seful tau zbiara tot timpul: “Vreau sa-ti vad fundul aici la ora 8!” 2. Profiti de radiatiile emise de monitor pentru a tebronza pe tot corpul. 3. “Mi-ar placea sa contribui si eu, dar mi-am uitat portofelul in pantaloni!” 4. E un mod original de a demonstra tuturor ca nu esti dotat doar intelectual. 5. Poti sa iti adaugi in sectiunea profesionala, pe CV-ul si asa exagerat, “Dansator exotic”. 6. Vrei sa vezi daca e intr-adevar ca in vis. 7. Colegii nu-ti mai fura pixurile dupa ce au vazut unde le tii. 8. Distragi atentia de la faptul ca ai mai venit si beat la serviciu. 9. Da un sens cu totul nou expresiei “Iti sta parul aiurea!” 10. Nu-ti fura nimeni scaunul

fiore_roo (30.07.2008 12:36:13): Pentru toti sinistratii din Moldova (Botosani, Iasi, Suceava,)!!! Ajutatzi si vetzi fi rasplatitzi , o sticla de ulei , un pateu o paine sau o sticla de apa e tot ce vi se cere! Cautatzi corturile verzi ale armatei din orase!!! Va multzumesc in numele celor in cauza!!! Da mai departe daca esti om!!! [mass Alina Cristea: strangem alimente, apa si haine pentru cei care au fost afectati de inundatii.....ducem direct la familii miercuri prima transa....avem nevoie de orice puteti aduce> apa, haine, alimete neperisabile...va multumim 0742956692 MASSS dati mai departe pls

originala.danutza (09.08.2008 12:54:36): CaRe are mel de la Nek Claudia & DeMarco-Zilele se duc...buzz..plzzzzz ;X

Myster Guve (07.08.2008 19:44:20): vr si yo "age of mithology" ..pls....fac cinste ..

Teodoru Adrian Bogdan (05.08.2008 20:06:46): acum @ intensity fm ( www.intensemedia.ro ), emisiunea 140 Sharp, avec moi... Tech and Uplifting Trance , asculta si tu ! http://www.intensemedia.ro/

andrei calin (05.08.2008 13:57:56): John? Yes, sir! Adu-mi te rog, pianul. - Vreti sa cantati la pian, sir? - Nu John, dar mi-am uitat tigarile pe el si ma gandeam sa nu te deranjez pentru un fleac! (Hai ca am reusit)

andrei calin (05.08.2008 13:54:43): scuze. am gresit. am dat enter aiurea

andrei calin (05.08.2008 13:53:45): John?

Ivan Alexandru (03.08.2008 01:12:00): fifa?mass

Ivan Alexandru (01.08.2008 19:47:55): fifa?mass

Teodoru Adrian Bogdan (30.07.2008 21:02:13): Asta fiind primul mass al meu dupa 1000 de ani, macar aveti bunul simt sa-l cititi ... Primul : Vote Victor M @ www.blog.fasttrax.tv [ primul roman care are o piesa la emisiunea lui Pete Tong ] , Mass nr 2 : Intra si Asculta LIVE de la Orele 21 @ IntensityFM / Prima Editie Future Sound of Egypt cu Aly & Fila , prezentata de Radu Raculescu www.intensemedia.ro .... mersi eventual care doreste poate da mass-ul si mai departe. Multumesc si o seara placuta

Ic3GirL_Ic3GirL ic3girl (30.07.2008 00:00:31): pa lomeeeee am plekt la culkre